Brexitul și șoferul de microbuz

Întâlniri neîntâmplătoare cu ROMÂNCE DE ȚINUT MINTE

Cand Andy Warhol a prezis tuturor un moment 15 minute de faimă, a emis o ideea valabilă, însă a estimat eronat perioada. În ultimul deceniu, am văzut o democratizare a celebrității; faima a devenit mai accesibilă și, totuși, mai puternică decât oricând. Internetul funcționează cu o mentalitate de sat, una în care nișele anterior izolate pot deveni fenomene globale hiper-specializate. Există zeități de cultură pop printre artiști, cântăreți și actori-lucru de înțeles-, dar și pentru contorsionim, bucle de păr, machiaj, producția de slime și chiar sunetele liniștitoare ale lui Putty Silly (o plastilină teribil de populară). Cine sunt acești oameni obișnuiți - transformați în mega-influenceri? Și cum se întâmplă acest lucru? Știu multă lume care și-ar dori să iasă cu orice preț din anonimat , dar seria de interviuri pe care v-o propun este cu și despre oameni care nu caută o soluție pentru celebritate, ei pur și simplu tac și fac și ar fi mare lucruca ce fac ei să devină molipsitor.

Dana Handaric: “Mulți români pe care îi știu se gândesc să plece din Marea Britanie, nu consideră că au timp să treacă prin tranziție”

Pur și simplu mi-a scris pe FB acum vreun an, să-mi spună că postasem o poză în fața fostului ei loc de muncă, undeva la Londra, în Canary Wharf. Așa am descoperit-o și am aflat că mai nou era revenită în România, întoarsă în comuna ei natală, Borlești, Neamț.

Dana Handaric a terminat Școala gimnazială la Borlești, Facultatea de drept la Iași. A lucrat o vreme ca jurist la o companie private, ca apoi să facă un stagiu în notariat. Din notariat a plecat in UK ca legal assistant pentru câteva luni la un cabinet de avocatură, în Departamentul dreptului familiei. Și după aceea a urmat perioada a început, spune Dana, cea mai faină perioadă in UK- un an la Barclays, ofițer de preluare plângeri credite ipotecare si incă un an la JP Morgan, analist (ofițer) - combaterea spălării banilor - departamentul AML (anti-money laundry).

De când a revenit în România Dana Handaric a început să adune tinere, copii, femei în toată firea la șezători, unde se povestește, se impart sau se gustă rețete aduse de fiecare și se cos ii.

- Ce mai faci, Dana? Cât a trecut de când te-ai întors în România?

Sunt bine, mulțumesc. Au trecut doi ani în Noiembrie.

- Deci, cum a fost? Când ai hotărât să încerci experiență în ceea ce englezilor le place să numească “insula” știai ceva despre ce te aștepta?

- Habar nu am avut ce mă așteaptă, dar nici nu m-am gândit prea mult la ce va fi. Singurul plan era doar să rezist, știam că mă pot adapta, pentru că îmi plac oamenii și atâta timp cât voi comunică, va fi bine. Eram doar curioasă să văd cum este sistemul lor de drept și bănuiam că va fi o experiență din care voi avea imens de învățat. Și într-adevăr a fost și încă este. Am să mă repet, Anglia mi-a dat „peste nas” și mi-a arătat că lumea asta este mare, nu suntem noi românii buricul pamântului și acolo ești într-o continuă competiție, nu ai voie să te relaxezi. Keep it up, cum ar spune ei. Te scapă de leneveală, de meteahna „lasă că merge și asa”. Ceea ce nouă românilor ne-ar trebui uneori.

Pentru mine a fost simplu: o foaie de hârtie, cu o linie pe mijloc și două opțiuni: România și restul lumii. Am ales România.

- Adio, Londra! Ai spus asta înainte să te oblige cineva. De ce? Au fost regrete?

- Sunt regrete cu fiecare moment când văd gunoaie pe stradă sau când văd pârâul din spatele grădinii plin de plastic. Regret că nu mai pot să le mai admir podurile lor cu lebede și rațe sălbatice. Regretele mele sunt de altă natură, diferite de ce s-ar aștepta unii, nu sunt materiale. Sunt regrete în privință educației. Regret că aici nu pot merge într-un parc să mă așez pe iarbă fără să mă murdăresc. Duc dorul zâmbetului, poate uneori fals, al unei simple vânzătoare dintr-un butic, dar era un zâmbet care într-o dimineață mohorâtă, cu ploaie, te face să te simți bine. Ar mai fi un regret. Că nu mai pot participă la lecția constantă de a proteja ceea ce ne înconjoară. În primul februarie acolo am vrut să sap de pe marginea unui șanț, ghiocei, să-i plantez în curte, doar sunt ai tuturor, ce dacă? Și am primit o lecție de simț civic pe care o voi ține toată viață. Să nu credeți că sunt o sălbatică, dar cred că noi că nație am pierdut un anume respect.
Da, nu m-a obligat nimeni să plec, doar indirect. Aș fi putut rămâne, dar vine un moment în viață în care te gândești unde vrei să trăiești. Pentru mine a fost simplu: o foaie de hârtie, cu o linie pe mijloc și două opțiuni: România și restul lumii. Am ales România.

- Cum e viață de imigrant pentru cineva plecat dintr-un mediu mai mult decât tradițional? Povestește-ne.

- Am avut noroc că eu nu m-am simțit imigrant acolo, doar în câteva situații, amuzante până la urmă.
Prietenii mei englezi nu gândesc după standard, ca un englez tipic, ei sunt obișnuiți și admiră persoanele care pleacă din varii motive de acasă și se adaptează într-o altă cultură. Așa că, din partea lor am avut susținere și admirație, mi-au făcut primele luni de tranziție să fie mai ușor de suportat. Dar, pe englezii „tipici” îi înțelegi când mergi în cartierele acaparate de alte nații care își aduc odată cu valizele și metehnele de acasă de la ei, și când spun asta mă gândesc la multe, de la muzică până la spartul semințelor pe stradă.

- Primul șoc, să-i spunem cultural, în UK?

- Spațiul lor de locuit, fiind în general mult mai redus cu ce suntem obișnuiți acasă. O colegă din Venezuela, văzând casele din Certeze m-a întrebat dacă proprietarii sunt traficanți de droguri. Cine își permite așa ceva? O alt șoc este cum poți să trăiești dintr-o valiză, într-o mansardă și să fii fericit. Realizezi că nu îți trebuie mult. Viață acolo, dacă vrei, te scăpă de nebunia asta constantă de a te ține de pământ. Lumea se mișcă, nu se lasă agățați. Move (cum ar spune ei), dacă nu, ești călcat în picioare la prima ieșire de metrou. Ei nu dărâmă ce este vechi, doar pentru că este vechi si nu mai trebuie. Refac, conservă, construiesc. Dacă au o casă pe care o pot valorifica, ii pun stuff si o exploatează.

Cu toate că marea majoritate admiră la noi spiritul de „noi vrem pămant”. Da, le-am povestit despre Ion Creangă și despre cămășile românești.

- Ce făceai la o bancă americană din Canary Warf? Cum e să fii un om într-o mulțime imensă, anonim, după ce acasă, în România, te salutai cu toată lumea?

- Cum este? Bine. Acolo am fost eu, nu fata lui tata și a lui mama. Și asta mi-a plăcut enorm. Am fost „judecată” și apreciată pentru ceea ce sunt eu, pentru ceea ce pot livra și pentru ceea ce pot aduce eu plus într-o comunitate. Mi-au arătat că pot, ceea ce în România nu aș fi îndrăznit să cred că pot. La interviul pentru JP Morgan nici nu am vrut să merg inițial. M-am dus doar ca să văd cum este un interviu la acel nivel, neîndrăznind să cred că aș reuși. Și a fost într-o vineri, am stat 4 ore în interviu, după care luni dimineață am fost sunată că am luat interviul și ei ar dori și ar fi onorați (așa s-au exprimat) ca eu să fac parte din echipă lor de AML (lupta pentru combaterea spălării banilor), divizia Benelux și Elveția. Știam și franceză ceea ce ei au aprieciat.

Eu, de la Borlesti, un absolvent de drept din România, am intrat pe o poziție în care alți absolvenți de drept nativi, nu au luat interviul chiar dacă s-au prezentat și de patru ori. Aici, acasă, ar suna a laudă. Acolo te învață să te apreciezi, să te autoevaluezi și să te brand-uiești. Un lucru care ne lipsește. Nu încurajăm oamenii. Și dacă reușești aici, primul gând al celorlalți este: da, sigur, are pe cineva care a facilitat. Acolo nu, te fac să crezi că nici un munte nu este prea înalt pentru fiecare dintre noi, atât timp cât ești conștient de propria valoare. Dar, în același timp, nu te fac să crezi că poți deveni astronaut fără pregătire. Cel puțin așa a fost pentru mine.

A mai fost un moment când team liderul m-a întrebat cum trăim acasă și dacă nu cumva casele noastre sunt sub pământ. L-am pus să caute pe Google localitatea Certeze și când a văzut casele maramureșenilor a rămas șocat. I-am răspuns că da, toate casele sunt așa în România. El era din Kenya. -

- Te-ai înfuriat vreodată rău? Pe condiția ta de român emigrant, sau din cauza asta.

- Nu pot spune că rău. Dar, au fost situații în care m-am înverșunat. N-am ezitat niciodată să spun că sunt româncă, chiar spuneam că vin de la Borlesti, nu de la Piatra-Neamț. Umblam îmbrăcată în costum popular. Eu am ajuns în Anglia când era în plină desfășurare campania împotrivă românilor, când în media se difuzau materiale cu „Vin românii și bulgarii”. Și nu am fost scutită nici eu de întrebări: „sunteti mulți?” În primele luni am fost într-un departament la o instituție bancară (Barclays) cu management britanic unde nu erau români. Am văzut unul abia după jumătate de an, care culmea a mai și fost premiat pentru rezultate extraordinare și va dați seamă ce mândră eram eu între colegi și spuneam: da, el este român. Sper că nu se va supără că îi voi menționa numele, Gabriel Banciu. A mai fost un moment când team liderul m-a întrebat cum trăim acasă și dacă avem casele  sunt sub pământ. L-am pus să caute pe Google localitatea Certeze și când a văzut casele maramuresenilor a rămas șocat și i-am răspuns că da, toate sunt așa în România. El era din Kenya.

- Știu că ai adus colegi englezi la Borlesti, acasă la ține. O experiență, nu?!

- Pentru mine, nu, dar pentru ei da. ☺ Eu m-am amuzat să le văd reacțiile și chiar le așteptam. Ei va pot confima că a fost una plăcută. Își doresc poate să se pensioneze în România. Este poate un paradox. Tot ceea ce pe noi ne „deranjează”, lor le place. Casele roz și albastre le-au găsit interesante, ca o libertate de exprimare individuală, ieșită din cutia lor unde toate casele trebuie să respecte o culoare și un plan urbanistic. Faptul că încă poți să bei apa dintr-o fântână gratis, unde nu este un taxator, le-a adus aminte de ceea ce aveau și ei cândva. I-a mai fascinat beciul mamei, unde au găsit pe rafturi dulcețuri, zacusti, etc. Încă îmi spun: oricât de mult am câștiga noi, dacă mâine rămânem fără bani, vom răbda de foame, voi nu. Voi mergeți în beci și veți avea cu ce lungi o masă. Poate voi nu aveți bani, dar aveți ceva mult mai valoros ca noi, o bucată de pământ care îți va da oricând un cartof. Grădinăritul pentru ei este hobby. Sunt fascinați, ca toți străinii de altfel (și sună a clișeu) de natură, de faptul că dacă vrei să te relaxezi pe marginea unui pârau, în pădure, o poți face fără să plătești 5 lire pe oră.

- Erai acolo când s-a votat pentru Brexit. După 2 ani momentul a devenit film artistic: procesul de manipulare, fake-news și campania OUT care a mizat cu succes pe orgoliile și slăbiciunile din Anglia profundă. Cum ai simțit-o?

- În afară de faptul că vedeai afișe pe mijloacele de transport cu mesaje împotriva străinilor și că e timpul să-și facă bagajul, am să încep cu o povestioară a șoferului de microbuz al companiei la care lucrăm. În fiecare dimineață mă saluta cu un zâmbet larg și o politețe care la început mi s-a părut cam mult. Era un om citit, pasionat de istorie. La un moment dat l-am bănuit de spionaj  pentru că știa prea multe despre istoria României, despre Cucuteni, despre daci și români, și la fel de multe și despre Basarabia. Mi-a fost teamă să-i spun regiunea de unde vin, dar omul era pur și simplu pasionat de istorie. Vă dați seamă de bucuria mea. În dimineață votului, până să mă întâlnesc cu șoferul, nu aflasem nimic. Însă mi-a spus-o el. Fără zâmbet, fără politețe m-a întrebat: când îți faci valiza și plecați? 

Brexit-ul a fost câștigat de dezinformare. Englezul simplu, căruia îi place să-și facă valiză în weekend și să plece în Spania într-un city break nu s-a gândit o clipă că lui îi va trebui o viză, că nu va mai putea pur și simplu să sară în avion și în câteva ore să se plimbe pe plajele din Mallorca. Nu li s-a spus că nu vor mai avea libertatea de a se mișca. Îi îngrozește asta acum, au crescut cu ideea că ei pot merge oriunde, oricând pentru că pur și simplu pot și pentru că sunt din UK.

- Mai ții legătură cu colegi, amici de acolo? Care e atmosferă?

- Da, cum să nu. Sunt singurii de la care primesc felicitări de Crăciun, de Paște. Eu le trimit mărtișoare și ei îmi trimit poze cum leagă mărțișoarele de copaci când se termină luna martie. Și îmi este bine că țin legătură cu ei. Pentru mine este important să nu uit limba engleză și comunicând cu ei, la nivelul de limbă vorbită zi de zi, mă face să simt că mai sunt acolo. Am noroc de prieteni englezi care nu au zis: ouț. ☺
Do I miss it? Da, sunt fapte de care îmi este dor. Sunt oameni de care îmi este dor. Îmi este dor de o normalitate pe care o merităm cu toții. O spun și o voi mai spune: nu sunt mai educați că noi (încep să am îndoieli la procente), nu sunt mai deștepți că noi, ci pur și simplu respectă. De la reguli, simple, elementare, pe care le considerăm banalități, până la acceptarea fiecăruia așa cum este, fără a judeca. Tolerantă e văzută diferit acolo.
În schimb câțiva români pe care îi știu se gândesc să plece, nu consideră că au timp să treacă prin tranziție. Rămân doar cei care sunt legați de copii în școli, au rate la case sau pur și simplu, nu au unde să meargă. Ce țaăa să aleagă acum? Unii așteaptă, alții trimit valizele acasă.

Mă bucur să văd tinere de liceu care își cos propria cămașa, din varii motive, care nu mai contează, important este că își scriu propria poveste cu acul. Mă bucur să văd doamne care își aduc pasiunile la sezătoare. Mi-aș dori totuși să vină mai multă lume, este gratis. Am să vă zic de Natalia, care are 7 ani. Știu că ea este sămânța. 

- Cum e acasă din nou? Ai păstrat proiectul de a adună comunitatea? Nu l-ai lăsat deja la capitolul vise?

- Eu cos în continuare. Dar n-am visat să fac o sezătoare. Tot englezoaicele m-au determinat. Cică am fost prima dintr-o Românie modernă care a adus obiceiurile șezătorilor în țara, la sfârșit de 2013. Așa o fi. Pentru că în UK am vrut să mă integrez și să înțeleg unde locuiesc, m-a atras un workshop de împletit la care plăteai 5 lire pe oră. Mi-am cumpărat andrele, lâna și m-am dus. M-am apucat să împletesc ciorapi, ce mă învățase bunica. Le-am surprins cum că eu nu lucrez după scheme și țin minte cum să număr și să scad sau chiar modelul. La întrebările lor, pur și simplu răspundeam cu nu știu, așa m-a învățat bunica. Și mi-au adus aminte de serile de iarnă când în casa bunicii se adunau femeile și lucrau ascultând poveștile preotului din sat.
De ce nu ne-am aduna din nou? A venit natural întrebarea. Cred că românul a uitat cum este să facă parte dintr-o comuniate. Nu mai merg în vizită duminică la cumetri sau la nași.
Da, cea mai mare bucurie a mea este că vin copiii către mine, la șezătoare, nu se plictisesc când le vorbesc despre semnele de pe cămășile românești și revin. Mi-aș dori să pot merge voluntar în școli, și să le dezvălui povestea cămășilor cusute, să le arăt ce cos eu, atât cât am învățat.
Este important că revin cei mici, dar provocator este să le menții interesul cu un ac, un fir de ață și o bucată de pânză. Asta mă face să cred că nu pierd vremea și aș vrea să văd alături mame cu fiice. Mă bucur să văd tinere de liceu care își cos propria cămașa, din varii motive, care nu mai contează, important este că își scriu propria poveste cu acul. Mă bucur să văd doamne care își aduc pasiunile la sezătoare. Mi-aș dori totuși să vină mai multă lume, este gratis. Am să vă zic de Natalia, care are 7 ani. Știu că ea este sămânța.

Ah, am uitat să spun ce fac de când m-am întors. Sunt auditor intern pentru instituțiile publice, în special pentru unitățile administrativ teritoriale, adică primării. 

Ea este Raluca, era în liceu când i s-a făcut poza, acum este studentă la drept, la Strasbourg, singura care a crezut în ceea ce voiam să fac, adică povestea cu șezătoarea și promovarea iilor din Borlești

- Triști, pentru că știu că se poate, doar trebuie să vrem. Aș vrea să găsesc un cuvânt magic prin care să determin toți românii să se intoarcă acasă, să-mi conving verișoara psiholog în Amsterdam să vină acasă și să nu mai trimit prin poștă mărtișoare nepoatei mele de 6 ani tocmai în America. Să mă plimb din nou, pe lunca pârâului Trif când se desprimăvărează, cu prietenă mea din copilărie, fără că eu să-i primit poze pe whatsup, tocmai în Italia, cu primii muguri de salcie. Și aș mai vrea că tinerii să plece, să se dezvolte, să capete experiență, dar să revină acasă cu tot acel bagaj cultural, educațional, etc, să fie lăsați să dezvolte un spațiu unde să-și vadă părinții devenind bunici. Dar visez în continuare, pentru că știu că avem cu ce și știu că vom putea.