Millennials= generația celor născuți într-o perioadă cuprinsă între începutul anilor 80’ și final de anii 90’.
Sunt copiii așa numiților “baby-boomer”.Considerați și generația social media, criticați uneori pentru lipsa voinței, cel puțin cea legată de munca din greu și pentru pretențiile nejustificate pe care le ridică. De asemenea, aceștia au reputația că se plictisesc repede și nu au răbdare pentru a presta munca de birou. Ei își doresc să lucreze pentru ei sau să facă eventual campanii de crowfunding pentru afacerile lor.În România o parte dintre ei sunt născuți după comunism sau aproape de căderea lui. Compromisurile și metehnele regimului nu i-au contaminat, așa că îi putem considera prima generație de cetațeni români născuți liberi cu adevărat. Silvana Dulamă-Popa este unul dintre ei.
- Cum e să fii un copil al democrației în România de astăzi?
E o responsabilitate care atârnă greu și pe care nu ai cum să ți-o asumi pentru că și-au asumat-o alții pentru tine, cei mari, care fac jocurile. Cred că din mai multe motive suntem o generație de sacrificiu, iar vina este comună. Din perspectiva de fost student la Facultatea de Istorie, mă întreb de ce lucrurile s-au întâmplat așa diferit la noi față de alte țări foste comuniste. Din perspectivă de tânăr care trăiește în societate, mă revolt deseori pe anumite nedreptăți și încerc, ca și ceilalți din generația mea, să le găsesc „leac”.
Pe de altă parte, suntem foarte energici și creativi și orice muncă de birou ne îngrădește. Nu mulți angajatori sunt dispuși să accepte păreri în contradictoriu sau idei noi, majoritatea își doresc bun executanți.
- Spune-mi despre Millennials, descriși ca unicorni, cu reputația că se plictisesc repede și nu au răbdare pentru o muncă de birou. E adevărat că generația voastră are ca obiectiv pe termen lung să își înceapă propria afacere? Studiile spun că 17% visează la asta.
Dacă e să fac o statistică gândindu-mă la prietenii mei, pot să afirm că 20% din ei visează să ajungă pe poziții înalte într-o corporație și restul de 80% visează să fie pe cont propriu. Da, așa e, ne plictisim repede și nu avem răbdare pentru munca de birou. Citeam recent un articol despre Millennials care spunea că de fapt nu ne putem adapta vieții în societate, ne plângem mereu, suntem deprimați și căutăm ceartă la orice pas. E foarte adevărat, e și acesta un factor care ne face să urâm munca de birou. Pe de altă parte, suntem foarte energici și creativi și orice muncă de birou ne îngrădește. Nu mulți angajatori sunt dispuși să accepte păreri în contradictoriu sau idei noi, majoritatea își doresc bun executanți. Debordăm de creativitate, dar nu știm să fim executanți. Asta ne handicapează și atunci când vrem să ne deschidem o afacere pentru că, în era internetului, visăm că o să devenim faimoși pe internet și când asta nu se întâmplă instantaneu, suntem debusolați și dezarmați.
- Te simți parte dintr-o generație? Ți se întâmplă să îți suni prietenii doar de dragul de auzi și discuta și a aduna opinii similare cu ale tale?
Nu pot să afirm că fac parte dintr-o generație pentru că prietenii mei au vârste foarte diferite și nu am trăit neapărat aceleași experiențe. Dar da, îi sun de dragul de a avea cu ei discuții. Mi-am eliminat fără să vreau din cercul de prieteni toți oamenii care nu mă făceau să-mi împing limitele și cu care nu aveam discuții aprinse, în contradictoriu, pe diferite subiecte. Mă hrănesc din asta, simt că mă face să evoluez și să privesc lumea cu alți ochi și asta consider eu că înseamnă o prietenie, dincolo de spriinul necondiționat.
Căruț, balansoar, jucării cu muzică și lumini, mii de păpuși și plușuri, varietatea asta de lucruri inutile. Îmi doresc ca Ileana să fie mai încântată de joaca în noroi decât de cea mai nouă păpușă apărută pe rafturile mall-ului.
- Sunteți părinți tineri, Ileana are în curând 1 an. Cum este viața cu ea? Cum o creșteți? Ce este diferit față de copilăria pe care v-o amintiți?
Viața cu ea e o altă viață. Din momentul în care s-a născut, totul s-a schimbat, nimic nu mai e ca înainte. Ne raportăm diferit la tot ce ne înconjoară și zilele noastre și-au schimbat cursul obișnuit. Avem un nou „obișnuit”. O creștem cu convingerea că e propria ei persoană cu păreri și sentimente care nu coincid cu ale noastre și învățăm să fim bun observatori, ca să o descoperim și să putem să-i susținem deciziile. Îmi amintesc o copilărie sinceră și naivă, cu zile lungi și vesele. Și sper din suflet să mai copilăresc încă o dată cu ea. Ce e diferit e bombardamentul de informație și goana după lucrurile materiale. Căruț, balansoar, jucării cu muzică și lumini, mii de păpuși și plușuri, varietatea asta de lucruri inutile. Îmi doresc ca Ileana să fie mai încântată de joaca în noroi decât de cea mai nouă păpușă apărută pe rafturile mall-ului. Dar momentan e prea mică ca să pot să mă raportez la copilăria mea și la ce simțeam / făceam eu atunci.
- Site-uri de parenting? Grupuri de discuții pe internet? Cu cine vă sfătuiți? Care sunt opiniile pe care le luați în seamă?
Suntem doi părinți foarte diferiți unul de celălalt, ce ne aduce împreună sunt convingerile comune. Dar ca metodă de informare, Alin e genul de părinte care absoarbe orice informație. Stă ore întregi și citește despre diferite subiecte, toate părerile pro și contra și la final ajunge la o concluzie foarte bine studiată și argumentată. Eu sunt genul care se bazează mult pe intuiție și abia apoi pe informație. După ce ne lămurim, ne consultăm amândoi cu specialiștii în care avem încredere (pediatru, nutriționist, psiholog) pentru a avea și o părere avizată, iar la final eu mai trec o dată prin filtrul meu, pentru a fi sigură că soluția se potrivește Ileanei. E un fel de ciorbă cu de toate.
- Cum se raportează colegii de generație la copii? Sunt dispuși la renunțările pe care le aduce responsabilitatea de părinți? Sau, mai puțin colocvial, are lumea chef să aducă pe lume copii în România?
După ce am făcut un copil mi-am dat seama că până nu ai un copil nu știi 100% ce presupune să ai un copil. Cu siguranță mulți zic că nu ar face copii acum, că vor o carieră și preferă să aștepte, nu se simt pregătiți, acest cuvânt care ne guvernează astăzi viața și ne influențează și justifică cu ușurință deciziile.Dar nu cred că realizează cu adevărat complexitatea acestei schimbări și pe câte planuri se manifestă. Cred cu tărie că nu toți oamenii sunt făcuți să aibă un copil și sunt foarte deschisă față de prietenii mei fără copii, le spun cu sinceritate cum am simțit noi această experiență. Nu ca să-i sperii, ci ca să-i pregătesc și ca să poată să decidă în cunoștință de cauză, nu din cărți și filme, unde copilul doarme liniștit în căruț în timp ce părinții își văd de viața lor. În altă ordine de idei, avem în jurul nostru mulți prieteni care au copii de vârste apropiate cu Ileana. Deci da, lumea încă vrea să aducă pe lume copii în România.
Mulți artiști care pleacă să expună în alte țări remarcă același lucru: acolo există complicitate, susținere, convingerea că atunci când artistul de lângă tine expune și vinde, ai și tu o șansă mai mare să vinzi. La noi e fix invers.
- Ești absolventă de istoria artei. Ai fost curator de expoziții. Cum ți se pare că se poziționează România în contextul piețelor internaționale. Unde suntem? Ce ne individualizează?
România debordează de talent nativ, dar înoată în ego-uri și rivalități nefondate, care ne trag înapoi. E o goană după bani, firească, de altfel, cu toții trebuie să ne întreținem. Dar în România, în loc să fie gândită pe termen lung, în context internațional, a fost coaptă pe repede înainte, fără perspectiva unei deschideri către alte piețe. Așa că există o mare prăpastie între noi și Occident. Mulți artiști care pleacă să expună în alte țări remarcă același lucru: acolo există complicitate, susținere, convingerea că atunci când artistul de lângă tine expune și vinde, ai și tu o șansă mai mare să vinzi. La noi e fix invers. Ne individualizează creativitatea dobândită nu din școli, ci din problemele zilnice cu care te confrunți în România, când poate nu ai bani să investești în materiale și ești nevoit să improvizezi ceva, pentru că nu poți trăi fără să creezi. Și ne mai individualizează natura noastră spirituală, toată revărsarea de sentimente pe care o punem într-o operă.
Mi-a lipsit totuși partea practică a lucrurilor, nu poți fi mereu student, trebuie să intri în piața muncii.
- Ai terminat de curând un master, ești un produs al școlii românești? Cu ce ai rămas din anii de școală? Ce ți-a lipsit?
Am rămas cu prieteni minunați, de la care învăț câte ceva zilnic. Am rămas cu amintirea unor profesori care refuzau să se încadreze în tiparul de profesor clasic și care mi-au pus dinainte informații care m-au schimbat fundamental, m-au făcut să-mi dau seama cine sunt de fapt, mi-au deschis noi universuri și perspective, la care nu aș fi visat vreodată. Gândirea mea s-a modificat întru totul și le mulțumesc pentru asta. Mi-a lipsit totuși partea practică a lucrurilor, nu poți fi mereu student, trebuie să intri în piața muncii. Și teoria din școală nu te ajută când ai de discutat direct cu presa, de aranjat pe simeze 40 de picturi sau când trebuie să găsești un spațiu pentru o expoziție.
- V-ați gândit că ați putea pleca din România? Ce ai schimba aici?
Mă gândesc zilnic la asta, când îmi apare în minte următorul scenariu: Ileana se îmbolnăvește și trebuie să ajung la spital. Atunci îmi vine să-mi fac bagajul și să plec. Nu am plecat și nici nu vom pleca curând din două motive 1. Considerăm că rolul familiei extinse e esențial în viața noastră și a Ileanei, la fel cum nu ne putem imagina viața fără a fi în apropierea lor și a locurilor în care am crescut și pe care vrem să le frecventeze și ea. 2. Suntem de părere că schimbările macro încep la nivel micro, așa că suntem încrezători că dacă noi astăzi facem ceva bun aici, o să-i inspirăm pe cei din jur și tot așa. La România trebuie schimbate multe, dar dacă ar fi să aleg un singur lucru ar fi sistemul medical.
- Film sau teatru?
Teatru.
- Cărți sau internet?
Cărți. Internetul obosește.
- Telefon la mama sau la o prietenă?
Telefon la mama, zilnic, daca nu chiar de două ori pe zi.
- La ce visezi pentru Ileana?
La liniște și la putere interioară, care să o facă să înțeleagă că lumea nu e alb și negru, ci multe nuanțe de gri. La experiențe care să o facă să evolueze și care să-i clădească un sine de neclintit în fața provocărilor vieții. Și la un zâmbet suav cu care să privească viața și pe cei din jur, chiar și atunci când totul e amar.
Silvana Dulamă-Popa – absolventă de istoria artei, cu un master în comunicare și relații publice, activează în câmpul muncii încă din facultate, când a făcut foarte multe internshipuri. Crede că experiența se dobândește, așa că a trecut pe la Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă Piatra Neamț, Institutul Cultural Român, Artmark, Lavacow, Elle. După o perioadă petrecută la agenția de comunicare Tailor Ad, a devenit curator de artă pentru mai multe galerii din București și inițiatoarea unor proiecte menite să aducă arta mai aproape de public. În prezent își canalizează energia către revistele online The Life of an Artwork (www.tloa.ro) și The Light Design (www.thelightdesign.ro).
Irina Păcurariu