Interviu cu Liliana Angheluta, scriitoare româncă din Italia

  Interviu cu Liliana Angheluta, scriitoare româncă din Italia

Liliana este cea care îmi scria acum câteva zile din infernul Italian, țara care a dat cele mai multe victime de până acum datorate Covid-19: “

“..ca și acasă, așa umblau oamenii și pe aici, dar când s-a ajuns la 100 morți zilnic s-au potolit toți, acum e un om pe un trotuar și altul pe alt trotuar. Sper ca cei din țară să învețe din greșelile de aici ale oamenilor.

Ce îmi povestea o infirmieră ieri seară era groaznic, cei care ajung în terapie intensivă ajung singuri, firește, au simptome de sufocare, ca atunci când te înneci, le țin de mână pe infirmiere când se apropie moartea și ele nu au timp, bietele, să stea mult.

Unele fac legături chat cu familiile lor etc. Sunt oameni de 40 de ani care mor. Nuuu vreau să te sperii, doar să știi să mai spui pe acolo.”

Nu exagerez dacă spun că am facut zeci de repotaje și interviuri cu români plecați care-ncotro. Am fost după ei în Italia, încă de pe vremea când plecau în remorcile de TIR ascunși în butoie de murături, m-am nimerit în Irlanda când familiile de rromi cereau azil politic pe motiv că România îi discriminează, în Spania am împărțit suferința cu supraviețuitorii atentatului din gara Atocha, dacă vă mai amintiți de el, la un an de la tragedie. Asta ca să mă opresc la niște exemple. Am colecționat oameni, destine, istorii de așa zis success, dar, dintre toți, prietenă am rămas cu Liliana Angheluță. Mulți cred că ați auzit de ea, o româncă plecată la muncă în Italia a început la un moment dat să scrie ceea ce trăia... Textele ei au început să circule pe Internet de la o româncă la alta, de la o mama la alta. Aşa au ajuns în Romania și au devenit Cireșe amare, prima ei carte, reeditată de editura Humanitas. De la ea a pornit și ideea seriei Exodul mamelor, care a pus la TVR față în față copii și mame de la mii de km distanță.ÎAstăzi, când ne implorăm diaspora să își vadă de viață oriunde e acum și să își protejeze familiile de acasă de la distanță, am vrut să știu ce crede ea despre asta.

- Bine te-am regăsit, Liliana Angheluta. Publicul te-a cunoscut ca pe cea mai puternică voce a mamelor românce care muncesc în Italia. Erai ceea ce se ne-am obișnuit să numim badantă. Acum ești scriitor republicat, dar tot în Italia, la Terni. Cum îți este? Ce e în jur?!

- În jur e multă liniște întreruptă de sirenele ambulanțelor. Ciudat e că uneori nici nu mai folosesc sirenele, nu trec mașini pe drum și nu au de ce să-și facă semnalată prezența. Am trecut prin multe perioade grele în viața mea, nu mă sperie să stau în casă acum. Mi se pare însă că am altă viață, am uitat cum e să merg pe drum fără grijă, am un sentiment de vinovăție când o fac, deși ies la 7 zile, oricum, f rar. Bănuiesc că epidemia va lăsa urme în comportamentul nostru. Ne însingurăm pe zi ce trece și mi s-ar părea ciudat acum să îmbrățișez pe cineva.

- Crezi că Italia a depășit vârful epidemiei? Ieri ai dost din nou aproape 700 de decese.

- Nu știu dacă a depășit vârful, tendința noilor contaminări e în scădere, faptul că lumea stă în casă de două sau trei săptămâni începe să se reflecte de acum încolo în numărul de victime. Dar cred că mai e mult până la lumină. Foarte mult. Practic trebuie să se ajungă la o singură nouă contaminare pe întreg teritoriul țării. Asta în condițiile în care acum sunt peste 60.000 contaminați în total.

- Cea mai mare spaimă a ta legată de România?

- Cea mai mare spaimă a mea e, fără îndoială, sistemul sanitar. De fapt, am renunțat la visul de a mă întoarce în țară din cauza asta, deși mi-am dorit mult să ne luăm o căsuță în România. Și același lucru își dorea și bărbatu-meu, care e italian. Numai că am vizualizat amândoi că n-ar fi chiar indicat să facem acest pas, eu am peste 50 de ani, el peste 60, fiecare dintre noi are probleme de sănătate mai mici sau mai mari, ca fiecare. Nicola văzuse spitalul din Focșani, am fost acolo când a murit mama mea, văzuse că asistenta ne-a pus imediat în mână lista cu ce medicamente trebuie să cumpărăm, că cine pansa rănile mamei nu folosea mănuși pentru că nu avea etc. Bunica mea și mama au murit în spitalul din Focșani, din lipsă de atenție a personalului, din lipsă de medicamente, și umilite pe deasupra, tratate foarte urât. Așa c-am hotărât să rămânem în Italia și să venim în țară doar în vacanță. Aici, cu toată situația tensionată care e acum, e cu totul altceva, chiar și comportamentul e diferit, bolnavii sunt tratați cu respect și grijă, indiferent de vârstă sau naționalitate. Adaug că majoritatea românilor pe care-i cunosc au luat hotărârea să-și cumpere case pe aici, m-a emoționat lucrul ăsta, nu-mi imaginam că voi îmbătrâni în Italia, deja știu cu cine voi sta de vorbă în parcul din cartier, pe bancă, cunosc deja două românce care au cumpărat apartament în apropiere.

- Câți români sunt acum în Italia? Ma refer la datele oficiale. Ce informații ai din comunități?

- Datele oficiale spun că am fi 1.200.000, asta era cifra la 1 ianuarie 2019. Menționez că cifra reală e mult mai mare, cei care lucrează la negru sau multe femei care îngrijesc bătrâni și nu au contract de muncă... nu au nici reședință, deci nu apar pe nicăieri. Suntem integrați, comunitățile de români se cam dizolvă, mai sunt câteva asociații culturale care continuă să sărbătorească 1 martie sau să organizeze seri de dans etc, dar majoritatea românilor au un ritm de viață absolut normal, se nasc copii aici, merg la școală, tinerii se îndrăgostesc și se căsătoresc fără să mai conteze naționalitatea, pentru italieni suntem o prezență puternică și constantă, știu cam toți ce înseamnă ”sarmalele” și că legenda lui Dracula e doar o legendă.

- Epidemia a adus și unul dintre cele mai sfâșietoare apeluri pe care familiile le pot face. Cei de aici, inclusiv oficialii, își imploră rudele să nu vină acasă de Sărbători. Nimeni n-a crezut că vom trăi asta și, oricât de rațional ești, tot te rupe jalea de părinte, bunic, fiu sau nepoată.

- E greu, da, eu vorbesc cu fetele mele și cu nepotul în fiecare zi, ne verificăm dacă suntem bine. Ar fi trebuit să vin în țară și eu, aveam prezentare cu ultima carte în limba română, cu ”Păpușa din noroi”, am anulat biletele de avion înainte de restricții, am considerat că nu era corect să vin. Mă gândesc cu spaimă că fetele mele sunt acolo, că sistemul sanitar al României e așa cum e. Aș fi vrut să le aduc aici, dar și aici e jale acum. Și mă consolez cu gândul că cine se îmbolnăvește de Covid 19 e oricum singur, nimeni nu poate sta alături, nici măcar alături de cei decedați. Acum, din păcate, iubirea se manifestă și așa, ne dorim să fim departe unii de alții. Chiar și pentru faptul că nimeni nu știe dacă e sau nu contaminat deja.

- Care dintre scenele dramatice pe care Italia le-a oferit zilele astea te-a marcat mai tare?

- Într-un cimitir din Modena (cred că-mi amintesc bine) soseau camioane militare pline cu sicrie din Bergamo. Coloana era întâmpinată de primarul din Modena și de vreo două oficialități, un domn cânta la trompetă imnul Italiei. Făceau tot ce puteau ei să onoreze victimele, era un fel de a le spune ”bine ați venit” în acel pământ.

- Ce ne sfătuiești?!

- Să stați acasă. Atât și nimic mai mult. Indiferent cât de crunt va fi după aceea din punct de vedere economic, câtă vreme suntem vii o vom scoate la capăt. Acum trebuie să supraviețuim. După aceea, vom vedea.