“Anca Sigartău este unul dintre cei mai luminoși oameni pe care i-am întâlnit. Are un soi de catifea în care îmbracă viața, netezindu-i toți spinii și, atunci când e prin preajmă, te lasă să te bucuri cu ea de o lume mai caldă, mai generoasă, mai normală, ceea ce pur și simplu înseamnă amprenta unui om bun.” Am scris așa când Anca a fost eliminată de la Asia Express, reality-ul unde a concurat și aș mai scrie la fel de câte ori ar fi nevoie.
Îți mai trec prin minte texte, dialoguri de la desenele animate pe care dublai?
În general m-au urmărit replici din rolurile din teatru. În primul rând, pentru că am intrat în “pielea” personajului și replicile acelea au devenit, cu fiecare repetiție, și mai apoi cu fiecare spectacol, propriile mele cuvinte încărcate de propriile gânduri și emoții.
În al doilea rând, m-au urmărit replicile din teatru așa cum urmăresc un părinte cuvintele rostite de copii atunci când sunt mici. Poate de aceea noi, actorii, ne considerăm rolurile proprii copii…simțim cu adevărat chinurile facerii, pentru ca mai apoi să dăm tot ce avem noi mai bun pentru ființa creată special pentru întâlnirea cu spectatorul. Asta e viața. Un joc. Adevăr înveșmântat în iluzie. Sau iluzie în slujbă Adevărului.
Personajele din desene animate, proiectele de dublaj au fost o altă zonă. M-au amuzat de multe ori, alteori m-au chinuit cu dead-line-ul lor și cu cerințele tehnice atât de precise dictate de producătorii străini, dar rămân în zona “desenată” mai mult sau mai puțin emoționant sau comic. Replicile trec, poveștile rămân.
- Apropos, cum a fost copilăria ta? Unde? Aveai prieteni?
Copilăria mea a fost stranie în comparație cu copilăriile pe care le aud povestite de majoritatea oamenilor crescuți într-un sistem totalitar închiși la rândul lor în “cutii” de beton. Am fost un copil singuratic. Nu am suferit însă de singurătate, pentru că universul meu era populat de animale reale sau fantastice, sunete, culori și vise.
Am copilărit într-o grădină cu multe povești. Dincolo de poveștile pe care mi le spuneau părinții, existau propriile povești pe care le găseam într-un mușuroi de furnici, într-o tufă de mătrăgună, printre fire de iarbă ude și mânjite de melci sau în casa preotului din Podu Hagiului (lângă Prut) unde stătea bunica și unde îmi petreceam toate vacanțele.
Amintirile mele din copilărie au legătură cu mirosul de liliac și al trandafirului de dulceața, cu scorbura castanului imens pe care îl aveam în față casei (în care ani mulți am fost convinsă că locuiesc cei trei câini din povestea “Scaparatoarea” de H. C. Andersen), cu lecturile obligatorii și exercițiile de matematică din Olivotto ( o culegere de matematică), cu poveștile nemuritoare și orele de studiu la pian ce pregăteau cele trei audiții și examenul anual de la Liceul de muzică “George Enescu”. Nu știam cum arată stradă. Pentru mine strada era doar un drum spre școală și spre alimentara din colț de unde mă duceam să cumpăr pâine.
Am fost un copil modest, cu o copilărie liniștită, într-o familie în care părinții nu țipau unul la altul, nu am auzit nici măcar un cuvânt urât sau o jignire. Am fost educată într-o familie de profesori în care valorile fundamentale, elementare, au fost bunul simț, instruirea permanentă, respectul pentru om, mila și onoarea.
- N-o să uit niciodată replica ta despre cabina de la teatru. Se poate extrapola și la culise. E ca o mantră. "Ce-mi păsa mie de ironiile sau invidiile de acolo, dacă pe mine mă așteptau după spectacol 60 de unghiuțe, gata să fie tăiate?!". Ar fi bine să explicăm...
Întotdeauna am spus că succesul în profesie nu poate înlocui copiii, copiii nu pot înlocui bărbatul, bărbatul-profesia… cu siguranță este un adevăr banal pentru că toate femeile, conștient sau nu , practică această echilibristică. Suntem într-o goană nebună de a ne împărți între familie, profesie, datorii sociale, neprevăzut și curgerea timpului. Cele 60 de unghiuțe (câte 20 de unghiuțe de copil...) au avut de multe ori prioritate în față respiro-ului de care aveam atât de mare nevoie la finalul unui spectacol… dar, deși mi-aș fi dorit să pot să rămân după terminarea spectacolului să stau de vorba cu colegii, să ieșim undeva, așa cum se obișnuiește în teatru (și cum este normal), în timp mi-am dat seamă că Dumnezeu m-a ferit de multe bârfe și răutăți. Așa cum, în micul studio de desene animate, am fost ferită de spectacole mai puțin reușite.
Mă gândeam de multe ori că mi-aș fi dorit și eu să repet în mai multe spectacole despre care auzeam că sunt montate de nume mari ale regiei, dar datorită faptului că dublajele de la desene animate îmi asigurau un venit ce nu se compară cu cel din teatru, mă vedeam nevoită să îmi înăbuș orice dorință. Din fericire pentru mine (și din nefericire pentru spectatori) multe dintre spectacolele râvnite s-au dovedit a fi mai degrabă în zona de experiment și mai puțin orientate către public. În momentele acelea realizam ce treăa bună a făcut Dumnezeu cu mine și cumm-a ferit de multe “viziuni regizorale” făcute pentru propria glorie și din păcate, fără respect față de textul dramaturgic plus, ce e și mai grav, fără respect pentru spectator…
- Când ți-a fost cel mai greu? Și te întreb atât de abrupt pentru că multe episoade din viața ta ai avut generozitatea să le împarți cu publicul, în diverse interviuri sau emisiuni.
Cel mai greu, ca femeie, este momentul în care nu ești prețuită și ajungi să nu te mai iubești, momentul în care te simți aruncată la gunoi. Indiferent că te confrunți cu un divorț sau te complaci într-o relație putredă.
Ca mamă, cel mai greu moment nu poate fi descris. Pentru mine, o perioadă dificilă poate fi cea a pubertății la copil, perioadă complicată în care modificările hormonale pot da peste cap tot ce ai avut- siguranță, echilibru, încredere, “rețete” citite sau recomandate de alții…este o perioadă în care, ca părinte, ți se testează răbdarea, înțelepciunea și simțul umorului … totul se rezolvă în momentul în care înțelegi că nu mai vorbește copilul tău ci hormonii sunt cei care vorbesc…copilul ajunge la discuție abia peste 10 minute, deci orice i-ai răspunde imediat copilului este inutil, întrucât conversația se poartă nu cu propriul copil ci cu un amestec de adrenalină, nervozitate, autosuficiență, rebeliune, atotcunoaștere, pasiune extremă – tot ceea ce caracterizează un copil aflat la vârstă pubertății care crede că tot ce zboară se mănâncă…Deci, lecția răbdării este unul dintre cele mai dificile momente.
Ca actriță, sunt momentele în care simt că nu îmi găsesc locul. În care nu pot accepta și înțelege cum mediocrii fără competențe artistice în general și teatrale în particular decid proiecte artistice, nu numai în teatru…sau cum de aceștia hotărăsc repartiția și gestionarea unor bugete aberante, imposibil de justificat judecând după rezultat…
Tot acest carusel, girat de politic și de trepăduși incompetenți, sau de competenți ce se pleacă în față acestora, mă face să refuz condiția de artist și să mă întreb dacă îmi doresc să mai lucrez în România.
Dincolo însă de toate aceste aspecte, cea mai parșivă greutate a vieții este, după părerea mea, deznădejdea…pare minoră în raport cu multe, dar roade precum vulpea la vie. Nu fură strugurii, nu rupe vlăstarii, ci roade cel mai de jos via, încât totul este distrus. Distruge baza. Deznădejdea distruge totul. Seva dumnezeiască nu mai oxigenează creierul. Se întunecă totul, se usucă inima și nu mai rămâne decât întuneric.
Deci, cel mai greu mi-a fost când am trăit viața în deznădejde, atunci când mi-am pierdut speranța. Întuneric total.
- Poți să ne povestești despre cruciulița pe care o porți mereu cu ține?
Crucea (și automat și semnul crucii) este protecția mea. Așa cum soldații care plecau pe câmpul de luptă aveau o armură ce îi proteja, tot astfel crucea este armura mea. De fiecare dată când îmi fac semnul crucii eu construiesc mental o armură. Este un ritual magic. Îl chem pe Dumnezeu în mintea mea, în corpul meu și în respirația sufletului meu.
- Ce crezi despre femei, în raport cu restul lumii? Au o condiție specială, eventual un start ratat?
Cred că femeia are anumite particularități. Mai bine spus nuanțe. Și femeia are forță, dar o forță interioară dată de blândețe. O inteligență a “cuibului”, un instinct al speciei ce determină o capacitate mărită de adaptare. Această este “condiția ei specială”. Și atunci, cum ar putea fi o binecuvântare –“un start ratat”?
- Ce mai este cu Mamma Mia? Câte spectacole ai jucat până acum? Ai fost surprinsă de succes? Te așteptai să treci castingul?
Am jucat trei spectacole la București și unul în țară. (trebuia să mai joc si la Brașov, dar m-am imbolnăvit…), am jucat foarte puține.
Mamma Mia este o experiență cu bune și cu rele. Un produs ce se raportează la piața de spectacol de afară. Are anvergură unui muzical din țările ce au tradiție și experiență în domeniu. Asta se datorează în primul rând banilor investiți. Muzica, regia, coregrafia sunt parte din rețeta de succes. Am investit mult timp, multă energie în acest proiect . Am plecat la drum cu un entuziasm dat de câștigarea unui casting dat cu un profesionist din Anglia (cu care mai apoi am și lucrat). Pregătirea muzicală și experiența în muzical au fost un atu în ceea ce mă privește.
Din păcate, Mamma Mia este victima unei lipse de infrastructură culturală reală în România. Nu sunt săli de spectacole care să poată susține din încasări și să acopere costurile generate de fiecare reprezentație în parte, deci se apelează la variante de compromis și din păcate la intervale foarte lungi de timp. Adăugați la asta faptul că oameni fără competențe artistice reale (faptul că ai făcut un decor sau ai produs o comedioară într-un mall nu înlocuiesc experiență scenică și capacitatea transpunerii unui text și a conceptualizării lui) ajung să decidă în mod slugarnic scheme de distribuție. Asta mă face să constat că lucrurile nu sunt așa cum ne-au fost prezentate.
Așa că da, sunt puțin dezamăgită și proiectul în sine devine pentru mine unul de serviciu. Să fim foarte bine înțeleși, încerc să văd imaginea de ansamblu, nu judec, doar constat, dar cred că de prea multe ori nu ne spunem punctul de vedere pentru că ne e frică că mediocritatea ajunge să se simtă deranjată și atunci va răspunde la rândul ei – din păcate nu gândind un produs artistic bun, ce vine să demonstreze că judecata noastră a fost pripită, ci eliminând tot ce nu e pe nivelul lor de înțelegere sau pe placul lor. Însă teatrul nu funcționează în România ca o industrie a spectacolului în adevăratul sens al cuvântului – acolo experiența scenică, talentul, munca, numele construit în timp pe coordonate reale contează; la noi nu...
- Vorbind de casting...e greu de depășit momentul când nu treci de el? Se întâmplă asta frecvent la actori? Sau fiecare se protejează și preferă să nu se prezinte?!
Mie nu îmi e frică de castinguri. Mă duc cu tot sufletul la un casting dacă sunt chemată (dacă nu mă duc cu tot sufletul, atunci mai bine nu mă duc). Mă duc cu ideea că nu vreau să fiu în tabără cu omul care se roagă să câștige la loto dar nu joacă…
Nu mă supăr dacă nu iau castingul. Profesia noastră are o doză mare de subiectivitate și, de asemenea, ține de “momentul potrivit”…pe scurt: “dacă nu am luat rolul, înseamnă că nu era rolul meu…”
- Cum e acum, după un reality show?! Notorietatea ta s-a extins? Te recunosc mai apăsat colegii de generație a lui Teodor? Cu siguranță notorietatea s-a extins. Pentru generația care mă cunoștea după genericul desenelor animate am devenit “mama lui Teo”. La teatru, după spectacolele pe care le-am jucat prin turneu, sunt fețe care întreabă dacă a venit și Teo cu mine… ☺Vreau totuși să precizez: publicul de reality show nu este publicul meu de la teatru…eu am avut săli pline la teatru și înainte de Asia Express…
Dar, dincolo de notorietatea de online, pentru mine viața curge la fel după acest reality show. Sunt același om, același actor viu, care își pune sufletul pe tavă în fiecare seară când se urcă pe scenă, care se consumă pentru mitocănii și răutăți, care se bucură pentru lucruri mici și visează la lucruri mari…si care, dacă ar putea, mâine și-ar luă rucsacul în spate și ar plecă în Peru, Mexic, apoi în Etiopia, Zanzibar, Argentina, Nouă Zeelandă, Norvegia, etc
-Nu obosești niciodată? Aparent ai o disponibilitate imensă de a da. De a spune. De a face.
Nu. Nu obosesc. Dar mă mai opresc din când în când, ca orice om normal, să mă minunez de ce absurdități trăiesc.
Mă gândesc pe unde să o iau, ce ar trebui să fac să nu fac umbră degeaba Pământului, și apoi mă mobilizez și cu toate forțele pornesc înainte. Cu toate forțele mele. Până la Cer e cale lungă și mult de mers…
- Ai prieteni în teatru? La Bulandra, unde ești de atâția ani?
Sigur că am prieteni în teatru. Luminița Gheorghiu, prietena mea de o viață…Ileana Cârstea, prietena mea și profesoara mea de teatru. Mihai Gruia Sandu ( e cumătrul meu, mi-a botezat fața, care, întâmplător sau nu, s-a născut pe 12 octombrie, chiar de ziua lui). Gabriela și Cristi Iacob (actori la Teatrul Mic) Margherita di Rauso ( de la Piccolo Teatro din Milano) , Faith Tingle ( Royal Shakespeare London), Jacek Poniedjalek (din Polonia) cu care am jucat și cu care țin legătură și ne mai vedem. De altfel, cu Margherita și cu Faith punem la cale un proiect. Cred că asta e zona mea de interes la ora asta. Din păcate, nu mai are legătură cu România.
- Dacă te-ar provoca cineva să te prezinți în 5 cuvinte? Care ar fi alea?!
Cred Doamne, ajută necredinței mele.
Irina Păcurariu
