De ce scriu acum și aici?
Pentru că Nepalul este pentru mine locul de unde parcă nu am mai plecat niciodată. Am călătorit doar de două ori în Nepal, dar nimic din ce am mai trăit sau întâlnit nu se compară cu această experiență . Apropierea de divinitate? Oamenii? Continua încercare de a rezista la limita supraviețuirii? Le-am trăit pe toate -mai ales în luna cât am urcat către poalele Everestului- căutând istorii, trecând pe la temple și mănăstiri budhiste. Mergând pe urmele lui Edmund Hillary, primul cuceritor al Everestului, în multe dintre instituțiile pe care fundația lui umanitară le-a făcut pentru șerpași, poporul care l-a ajutata să scrie istoria am înțeles cât de mult poate schimba viața acestor oameni care trăiesc la peste 5000 m altitudine un gest de solidaritate.
L-am cunoscut pe Ticu Lăcătușu ( jumătatea mea, pentru cine nu știe) la puțin timp dupa ce urcase pe Everest, în 1995. Faptul că în mai puțin de doi ani proiectul de reconstrui o școală, acolo, la poatele Acoperișului Lumii, s-a transformat de la o idee în realitate concretă este cea mai frumoasă lecție pe care o pot primi copii nostri, Carina și Petra.
Zeci de mii de copii rămăseseră acolo fără acoperiș, învățau în corturi, desculți, pentru că un cutremur le-a devastat viața și de multe ori și familiile. Pe unii i-a lăsat orfani. Vorbim de niște copii care nu au cerut niciodată nimic. Ticu avenit de acolo cu filmări în care acei copii învățau despre e-mail, e ca și cum învățam noi la Fizică despre exploziile solare: Eii învățau ce este acela un e-mail, pentru că ei nu fuseseră niciodată conectați la internet și nu știau cum se poate comunica cu un computer.
Cea mai frumoasă răzbunare a sorții este că tocmai internetul -campania s-a derulat pe rețelele de socializare- a convins atât de mulți români să pună și ei cărămida lor. Efortul cel mai consistent a aparținut organizației Salvați copiii și unui om de afaceri italian, Luigi Bodo, care mai bine de jumătate de viață a trăit în România. WE LOVE NEPAL spune încă o dată că Sky is The Limit.
După inaugurare școlii, în martie 2017, Ticu scria: “Marele alpinist francez Lionel Terray afirma despre alpiniști că sunt de fapt niște „cuceritori ai inutilului”. Am avut mereu în cap această definție dură, dar poate cu o doza consistentă de adevăr. Și poate, și din acest motiv, am căutat mereu să abordez acțiuni și proiecte utile, care pot fi benefice cuiva, unei cauze sau muntelui – marea noastra arenă de joacă. Și cum nu puteam de unul singur, initiațiva WeLoveNepal a oferit tuturor șansa de a da o mână de ajutor, proiectul a avansat pas cu pas, nu fără dificultăți, inerente intr-o țară răvățită nu doar de marele cutremur din 2015, cât mai ales de sărăcie și corupție. Deși, la sfârșitul anului trecut, școala (2 cladiri cu 6 clase) părea aproape gata, mai erau incă multe de facut. Lipseau ferestrele si ușile, tavanul fals din interior, cablurile și aparatajul electric, vopsitoria finală atât in interior cât și în exterior, băncile elevilor (pentu 30 elevi/clasa). În această lună am fost in Nepal împreună cu prietenii mei, Mark Schrotter si Eduard Chiper; ei m-au insoțit in calitate de voluntari, pe banii și timpul lor, adică sunt demni de toată admirația! Acum, ambele cladiri ale școlii au uși, ferestre, tavan fals deja montat, lucrările electrice, tablele de scris si băncile sunt deja comandate si achitate. La fel, și lucrările de vopsitorie in interior și exterior. Mai mult decât atât, am dat și noi cu bidineaua, Eduard fiind un adevărat maestru în ale zugrăvelilor. În ultima zi, am dăruit elevilor și profesorilor rechizite achiziționate în Kathmandu: caiete, cărți, dicționare, hărți și globuri, stilouri și pixuri. Copiii ne-au oferit un mic program artistic. Toată lumea a fost emoționată și mulțumită. Peste câteva zile, elevii se vor muta din barăcile temporare in școala nouă! “
Cum a început proiectul? De ce s-a ales reconstrucția unei școli distrusă de cutremur?
Nepal avea nevoie de ajutoare externe și înainte de marele cutremur din 25 aprilie 2015. Dar, după cataclism, tot efortul local și întreg sprijinul internațional (uman, material, financiar) nu mai puteau fi suficiente, fiindcă nevoile erau mult prea mari. Prin urmare, orice ajutor era mai mult decât necesar și binevenit! Din multitudinea de variante posibile, Echipa We Love Nepal a ales un proiect punctual și cu efecte pozitive pe termen lung: RECONSTRUCȚIA UNEI ȘCOLI PRIMARE DISTRUSĂ DE CUTREMUR. O rază de lumină și speranță pe care ÎMPREUNĂ o putem transmite copiilor din Nepal. Școala are 6 clase și va avea dotările minime necesare pentru cca. 275 persoane (elevi+profesori): mobilier, material didactic, grup sanitar, apă curentă filtrată, punct medical. Buget minim necesar: 70.000 USD.
Localizare: satul Sindhupalchowk din districtul cu același nume, ZONA CEA MAI AFECTATĂ de cutremurul din 25 Aprilie: 3.400 de victime din totalul de 8.600 în întreg Nepalul. Transportul materialelor și relieful accidentat au mărit dificultatea proiectului. Amplasamentul este situat la 110km est de Kathmandu, pe drumul spre Tibet. De la drum, încă 5km pe poteci. Lucrările de construcție au început în octombrie 2015 și au fost finalizate în primăvara lui 2017, înainte de apariția musonului.
Până atunci, copiii au învățat în corturi improvizate și au făcut față ploilor zilnice din perioada musonului de vară și frigului iernii, fără surse de căldură, fără toalete, fără apă curentă, fără asistență medicală și medicamente.
Ticu, pe welovenepal.ro : “După aproape 20 de vizite în Nepal, aș putea fi bănuit de subiectivism, de o legătură specială cu această țară. Adevărul este însă că Nepalul este fără îndoială o țară specială - cu cele mai înalte vârfuri din lume, inclusiv Everestul și un popor demn, tolerant, ospitalier. Avem multe în comun cu Nepalul. Și noi avem un potențial imens, munți și o natură excepțională, și noi ne-am alungat regele și i-am adus la putere pe comuniști, și noi – după multe statistici – suntem în coadă. Noi în coada Europei, Nepalul în coada lumii, după GDP și alți indicatori privind dezvoltarea și bunăstarea. Nepalezii – ca și românii – așteaptă de prea mult timp acei lideri corecți și inspirați, nu pentru binele personal ci în primul rând pentru interesul comunității. Și la noi, și la ei, aleșii neamului „suferă” aproape instantaneu o metamorfoză inexplicabilă și virează 180° de la interesul declarat inițial – adică al poporului – la cel al unei părți mult prea mică din acel popor – adică personal, de grup sau de partid.În pofida acestui potențial unic, dar nevalorificat, al României în Europa și al Nepalului în lume, există totuși diferențe esențiale între cele două țări. În timp ce România se modernizează încet dar sigur, Nepalul are o economie de subzistență, cea mai mare parte a populației trăiește din recolta proprie de orez sau cartofi, industria este aproape inexistentă, există doar câteva produse locale pe care un turist le poate remarca: suvenirurile, carpetele, biscuiții, mierea de albine și berea – una din cele mai bune din lume.
Mica agricultură și turismul nu au putut asigura cifrele care să ridice Nepalul în statistici așa că viața oamenilor este mai degrabă arhaică, un plus de atracție pentru turiști.
Deși se află între doi coloși, China la nord și India la sud, Nepalul și-a păstrat independența și neutralitatea. În ultimii ani, influențele nordice sunt mai puternice, ele s-au soldat cu abolirea monarhiei, cu regrete tardive și cu construcția unor drumuri trans-himalayene. Chinezii au acum și un mare proiect hidroenergetic.
Și înainte de cutremurele devastatoare din primăvară, ajutoarele străine au încercat să schimbe câte ceva în bine, cu precădere în zonele aflate pe linia marilor rute turistice clasice. În afara acestora, stilul de viață nu s-a schimbat de secole.
Multe țări evoluate – Norvegia, Elveția, Germania, Franța, Olanda, Austria, Japonia, Coreea, China etc. - au adus un aport important pentru unele comunități locale mai norocoase: școli, captări de apă, clinici medicale, mici centrale hidroenergetice, stații de filtrare și epurare, drumuri.
Am călătorit în multe zone ale Nepalului, peste tot am observat importanța pe care o dau localnicii educației copiilor. Cel mai important obiectiv al satului este școala.
De cele mai multe ori copiii merg mulți kilometri pe jos, pe poteci accidentate, pe ploaie sau vânt. Nu întâmplător, Edmund Hillary, primul cuceritor al Everestului, a construit o școală pentru copiii șerpașilor. A dorit să dea ceva înapoi locurilor care i-au adus celebritatea. A ales școala și o pistă aeriană, undeva în apropiere, pe vârf de munte, pentru transportul materialelor necesare. În Khumbu, regiunea locuită de șerpașii de la poalele Everestului, nu există drumuri auto. Ironia sorții, prima aterizare pe acea pistă s-a soldat cu un accident tragic în care Edmund Hillary și-a pierdut soția și fiica.
Am avut un mic proiect umanitar în Nepal în 2004. Atunci am dăruit rechizite complete unei școli din Kathmandu. Elevii și profesorii ne-au primit cu flori și multă bucurie. E greu să uiți acele momente unice. Au fost de fapt doar niște caiete, creioane și cărți dar am constatat ce mult contează un sprijin cât de mic.
Am fost invitat să vorbesc elevilor, în fiecare clasă. Le-am vorbit și despre Everest, despre șansa de a avea un simbol planetar la ei acasă, dar și despre România. De atunci, școala păstrează un mic tricolor.
După marele cutremur din aprilie m-am gândit că trebuie făcut ceva, ceva mai consistent pentru acei oameni care trăiesc doar din speranță. Cea mai bună alegere a fost pentru un proiect punctual, extrem de concret și cu efect local direct. Simplu de urmărit și de verificat și mai ales cu efecte pozitive pe termen lung. Reconstrucția unei școli distruse de cutremur – undeva la poalele Himalayei - mi se pare un proiect ideal, fezabil dar în același timp complex și dificil.
Irina Păcurariu
